Istorie

Regiunea Kosovo este un platou cu altitudinea de 300-500 de metri, situat între Munţii Sar (la sud), Morava de Sud (la est), Munţii Kopaonik (la nord), Munţii Prokletje (la vest). Suprafaţa totală este de 10.887 km pătraţi.


Statul care astazi este recunoscut sub numele Kosovo (in albaneza Kosova/Dardania) se intindea in antichitate in regiunea Dardania, care era parte a Imperiului Ilir. Aceasta regiune se invecina in est cu Tracia si era populata in principal de triburi ilire si trace. Triburile principale erau Dardanii (trib ilir) si Triballi (trib trac).

In anul 160 I.H Iliria este ocupata decatre Imperiul Roman si Dardania devine parte a Moesiei de Sus (Moesia Superiora). Capitala Dardaniei devine Naissus. Regiunea, deja romana, a Dardaniei includea Kosovo de astazi, in est, si provincia nou creata a Prevalitanei, cu capitala in Doclea.

In 527, imparatul Justinian I, incepe ocuparea regiunilor romane. Dupa cativa ani Dardania este inclusa in Imperiul Bizantin. Cu inceperea sec. VII in regiune incep sa se simta primele miscari ale slavilor. Intre anii 839 – 852 Dardania se gaseste sub ocupatia imparatului bulgar, Khan Presian.

In aceasta perioada Imperiul Bizantin incepe un nou razboi cu Imperiul bulgar si in anul 1018 reuseste sa re-ocupe Dardania.

In sec. XI Imperiul Bizantin incepe sa dispara si un nou imperiu incepe sa se faca simtit in viata Dardaniei: Imperiul Sarbilor. In 1018 Stefan Nemanja incepe razboiul pentru ocuparea Dardaniei, lucru care il reuseste in anul 1216. Sarbii reusesc sa creeze Imperiul Sarbiilor (1346 – 1371) care includea Sarbia de astazi, Muntenegrul si o parte din Kosovo de astazi.

In 1389 in Dardania are loc primul razboi din Kosovo (vezi pentru mai multe – Batalia din Kosovo). Incepand din acest an, campia Dardaniei este recunoscuta sub numele care i-au dat slavii : Kosovo Polje – Campia Mierliei. Dupa ocupatia otomana (1455) Dardania a inceput sa fie cunoscuta sub numele de Kosovo. In perioada Imperiului Sarb exista o relativa pace intre populatia sarba si populatia albaneza.Pe timpul Imperiului Nemanja sarbii incep construirea unui numar mare de biserici ortodoxe, care erau folosite ata tde sarbi cat si de albanezi.

In 1455 otomanii reusesc sa cucereasca total Kosovo si pana in 1912 aceasta provincie ramane sub Imperiul Otoman. Din punct de vedere demografic, in Kosovo traiau albanezi, sarbi si aromani.

Intre 1683 – 1699 Austria, cu sprijinul luptatorilor albanezi condusi de Pjeter Bogdani pune sub dominatia ei regiunea Kosovo. Cu retragerea Austriei turcii incep sa fie si mai duri cu locuitorii acestei provincii. Albanezii incep sa se converteasca in musulmani, iar sarbii aleg calea parasirii provinciei.

La primele documente oficiale emise in 1738 albanezii sunt majoritari in regiune.

In 1867, Serbia is proclama independenta si in 1876, impreuna cu Muntenegru si Bosnia, declara razboi Imperiului Otoman. Razboiul intre Imperiul Rus si cel Otoman ia sfarsit cu tratatul de la San Stefano. Acest tratat stipula ca Imperiul Otoman trebuia sa renunte la pamanturi in favoarea Imperiului Rus si aliatilor sai. Prima regiune sacrificata, care in acelasi timp punea sfarsit razboiului intre sarbi si turci era Kosovo. La Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie, 1878 ) condus de catre cancelarul neamt Otto Bismarc au participat aproape toate tariile balcanice cu exceptia Albaniei, care era inca ocupata de catre turci. Insa, albanezii prin trimisul lor Abdyl Frasheri isi fac cunoscute pretentiile lor in privinta regiunii Kosovo. Congresul, inchis pe 13 iulie 1878 hotaraste ca regiunea Kosovo sa fie parte a Sarbiei.


Albanezii, cunoscand déjà hotararile tratatul de la San Stefano se organizeaza si se intalnesc la Prizren (Kosovo) pe 10 iunie, 1878. Aceasta intrunire este cunoscuta in istoria Albaniei ca Liga de la Prizren. In aceasta intalnire au participat peste 300 de albanezi veniti din toate regiuniile Albaniei si scopul principal este unirea tutoror vilajetelor albaneze (Shkodra, Kosova, Manastir si Ianina) sub ocupatia otomana intr-un stat independent albanez. Abdyl Frasheri, la participarea lui la Congresul de la Berlin se impotriveste decizilor acestui congres care da Kosovo sarbilor si mai mult de jumatate din vilajetul Ianina, grecilor. Activitatea Ligii Albaneze din Prizren a durat 3 ani (pana 1881) si s-a inchis cu infrangerea albanezilor, care fara ajutorul vecinilor, erau prea slabi pentru a invinge Imperiul Otoman. Ca urmare, Albania pierde Kosovo si o mare parte din vilajetul Ianina.

In 1899 fostii mebrii ai Ligii de la Prizren se reorganizeaza sub conducerea lui Haxhi Zeka si creeaza Liga de la Peja (Kosovo). Liga nu a avut sprijin si se stinge in 1900.

Pe 28 Noiembrie 1912, la 469 de ani diferenta de la acel 28 Noiembrie 1443 cand Skenderbeg incepea razboiul impotriva turcilor, steagul albanez se ridica din nou independent in toate colturiile Albaniei, la Vlora, Durres, Korca, Peja, Prizren, Pristina etc. Albania isi declara independenta si Kosovo este inclusa in noul stat albanez.

Romania este prima tara care recunoaste statul albanez.

  1. Alin
    Iunie 26, 2009 la 9:28 pm

    Un articol bine redactat si obiectiv totodata (apropo, eu sunt Alin care a postat si pe blogul celalalt, la sectiunea hip hop)

  2. albaniaperomaneste
    Iunie 26, 2009 la 10:32 pm

    Mersi de comentariu Alin. Acest blog este in constructie (din pacate inca), dar sper ca in curand voi oferi un material mult mai bogat!

  3. Alin
    Septembrie 18, 2009 la 1:26 pm

    Iar eu sunt primul Alin,cel care combatea alaturi de tine Artur in timpul declararii independentei Kosovo pe site-uri romanesti.Propun ca de acum incolo eu sa semnez Alin 1 pentru a ma deosebi de prietenul Alin 2.As fi curios ce il apropie pe tizul meu de albanezi si de sora Albania ?

  4. Alin
    Octombrie 19, 2009 la 6:55 pm

    Albania: Enciclopedia macedoneană este „inacceptabilă”
    08/10/2009

    Reacţiile iscate la nivel regional, cu privire la cele două volume ale enciclopediei realizate de Academia Macedoneană de Artă şi Ştiinţe, au deterinat instituţia să înceteze distribuţia şi să „corecteze” anumite pasaje.
    De Manjola Hala pentru Southeast European din Tirana, Albania

    Premierul albanez Sali Berisha a criticat aspru enciclopedia în timpul unei conferinţe de presă susţinute la finele lunii trecute.

    După un val de critici, Academia Macedoneană de Arte şi Ştiinţe (MANU) va înceta distribuţia „Enciclopediei macedonene” şi va corecta anumite secţiuni ale celor două volume. Decizia a fost luată la începutul acestei luni după ce lucrarea a stârnit reacţii furioase din pricina afirmaţiilor „incorecte” pe care le conţine.

    „Reabordarea subiectului istoriei albanezilor în teritoriile pe care le ocupă […] ar trebui să fie făcută în concordanţă cu adevărul istoric cunoscut de întreaga lume”, a afirmat Academia Albaneză de Ştiinţe (ASC), luni (5 octombrie), într-o declaraţie oficială.

    „Înţelegem că fiecare istoric are dreptul la propria opinie, cu toate acestea faptele incorecte şi absurdităţile sunt de netolerat pentru Academia de Ştiinţă”, se arăta în declaraţia ASC.

    Enciclopedia descrie albanezi drept „munteni” şi afirmă că populaţia a descins în Macedonia odată cu Imperiul Otoman, în secolul al XVI-lea.

    ASC este de părere că aceste perspective sunt naţionaliste şi a cerut colegilor macedoneni să revizuiască publicaţia în numele „adevărului istoric şi bunele relaţii cu ţările vecine”.

    Istoricul şi politicianul albanez Sabri Godo a catalogat lucrarea drept „o lovitură puternică pentru albanezi” care „pune în pericol eforturile de coabitare ale albanezilor şi macedonenilor”.

    La rândul său, Centrul pentru Studii Albaneze din Tirana a declarat că „[aceste] metode neştiinţifice” slăbesc relaţiile de prietenie şi solidaritate interetnică pe care popoarele din Balcani încearcă să le construiască.

    Articole pe aceeaşi temăPremierul albanez Sali Berisha a criticat aspru lucrarea într-o conferinţă de presă susţinută la finele lunii trecute, spunând că enciclopedia este „absurdă şi inacceptabilă”.

    „Ei [macedonenii] sunt în căutarea unei identităţi, în timp ce albanezii nu sunt. Albanezii trăiesc aici de secole întregi; au suferit mult, dar niciodată din pricina lipsei unei identităţi”, a afirmat Berisha.

    Ministrul de Externe, Ilir Meta, a reiterat poziţia constructivă adoptată de Albania în regiune şi spijinul acordat Macedoniei în eforturile de integrare în NATO şi UE.

    Secţiunile privind relaţiile albanezo-macedonene, albanezii în Macedonia, Ali Ahmeti, conflictele din Macedonia, Mişcarea de Eliberare Naţională şi Gonxhe Agnesë Bojaxhiu, vor fi revizuite, a declarat preşedinţia MANU.

    • Olivia
      Octombrie 19, 2009 la 11:16 pm

      Incalcite si indoctrinate mai sunt caile Domnului prin Balcani…

  5. Olivia
    Octombrie 19, 2009 la 11:30 pm

    „Din punct de vedere demografic, in Kosovo traiau albanezi, sarbi si aromani”

    Aromanii asa numerosi erau la acea data In Kosovo/a de erau pe locul 3 dupa albanezi si sarbi?
    Apoi – albanezi, sarbi, aromani si… atat?

    • albaniaperomaneste
      Octombrie 20, 2009 la 12:23 am

      Da, atat🙂 La Kosovo je Srbija ai istoria demografica a lui Kosovo si poti sa vezi ce alte natii mai traiau in Kosovo!

  6. Olivia
    Octombrie 19, 2009 la 11:50 pm

    Doamne fere, pai Munţii Prokletije inseamna Muntii Blestemati.
    Asta, ca sa nu mai punem la socoteala etimologia insasi a regiunii – de la „kos” = „mierla”, luminandu-ne apoi in „Enciclopedia Dacica”: „Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul „a o mierli”, cu înţelesul de a muri.”
    Si cum dacii erau, zice-se, neam cu ilirii, inclusiv cei din Kosovo, sa mai zica cineva ca nu s-a mers la sigur…

  7. Alin
    Noiembrie 1, 2009 la 5:12 pm

    Coloniile albaneze din Romania. Romania si statul albanez 1912-1914

    Lucrarea aceasta este reflectarea unei perioade scurte, dar eroice, din istoria albanezilor, dovada eforturilor si sacrificiilor patriotilor albanezi, care, aflându-se departe de patrie, dar liberi si traind in libertate, luând pilda acelor popoare in mijlocul carora traiau, au facut tot ce le-a stat in putinta pentru Renasterea lor nationala si au pregatit, la urma urmei, conditiile pentru atingerea idealului de independenta nationala, pentru eliberarea de sub stapânirea straina.
    In Romania a existat intotdeauna o atractie fata de istoria poporului albanez, si este cunoscut ca o parte a a albanezilor a gasit inca de la inceputul dominatiei otomane adapost si sprijin in mijlocul poporului român, pastrandu-si identitatea, limba si obiceiurile stramosilor. Inca de la inceputul sec. al XX-lea,.Ei au devenit forta motrice a unitatii nationale, pentru dezvoltarea limbii, a literaturii si culturii albaneze.
    Ei au deschis scoli in care se invata limba albaneza in România, ajungând sa deschidea Academia Pedagogica pentru pregatirea viitorilor invatatori ai scolilor din Albania.
    S-a ajuns astfel ca România sa devina o adevarata pepiniera pentru formarea de intelectuali si promotori ai stiintei de carte, invataturii si culturii in limba materna, intr-o perioada in care in patria mama acestea nu erau permise si se impusese invatarea a doua sau mai multe limbi straine.
    Pot fi studiate numeroase materiale din fondul Bibliotecii Nationale, al Institutului de Istorie si Muzeului de Istorie, ca si periodice albaneze din România; documente diplomatice ale Ministerului de Externe al României si, in mod special, revista „Tribuna Albano-Româna” 1914-1916, revista „România Mare” din februarie 1914, ziarul „Albanezul” (Shqiptari) 1990-1992, „Anuarul Albanezul – 400 de ani de la stabilirea albanezilor pe teritoriul României”, 1995.
    Prezinta interes noile editii aparute in Albania: D. Heaton Armstrong „Albania 1914 – Sase luni de regat”, amintirile secretarului printului Wied; F. Saleo „Albania – Sase luni de regalitate; L. Tidemans „Raportul Comisiei Internationale in problema Balcanilor”.
    In perioada aceea, multi dintre albanezii care traiau in România aveau o pozitie eonomica si politica buna, dintre acestia formandu-se intelectualitatea si elementele inaintate, care au contribuit la coagularea constiintei nationale albaneze.
    Coloniile albaneze din România au dat un important sprijin material, politic si moral afirmarii independentei nationale a Albaniei.
    In data de 5 noiembie 1912, Ismail Qemali a sosit la Bucuresti, fiind primit cu o deosebita caldura de conationalii sai, aici hotarându-se declararea independentei Albaniei.
    Guvernul român a sprijinit pe cale diplomatica Independenta Albaniei. Chestiunea cel mai putin cercetata de istoriografia româna este pozitia coloniilor albaneze din România fata de urcarea pe tronul Albaniei a printului Wilhelm de Wied.
    Trebuie scos in evidenta entuziasmul si sprijinul acordat printului de Wied, ca rege al Albaniei.
    Prin aceasta, colonia albaneza din România punea umarul la progresul tarii de provenienta.

    Datorita bunelor relatii dintre poporul român si cel albanez, România A Fost Primul Stat care si-a trimis diplomatii pe lânga guvernul printului de Wied, numindu-l ca ambasador pe diplomatul Burghelea.

    De asemenea merita citit raportul diplomatului român Mihail Sturdza despre situatia din Albania vorbeste clar despre ajutorul pe care România i l-a dat Albaniei.
    Inchei spunand ca mai sunt inca multe fapte de istorie pe aceasta tema de descoperit in arhivele romanesti,albaneze si otomane.

  8. Alin
    Noiembrie 14, 2009 la 9:32 am

    Cat de vechi sunt insemnele nationale albaneze?

    Oriunde te uiti azi, pe cladirile oficiale, in birouri si chiar pe casele in constructie din intreaga Albanie, ramai surprins de numarul mare de steaguri arborate. Este ceva cum nu intalnesti in multe locuri.
    Se pare ca albanezii isi venereaza drapelul si insemnele nationale la fel de mult precum isi venereaza familia. Lucru explicabil, de altfel, caci nu este oare patria familia cea mare?
    Dar cum a ajuns vulturul cu doua capete sa simbolizeze statalitatea albaneza si cand? La aceste intrebari voi incerca sa dau un raspuns in randurile urmatoare.

    In antichitate, vulturul a fost simbolul statului roman. Ca o paranteza: chiar si azi, doua mari cluburi de fotbal din peninsula, Roma si Lazio, folosesc simboluri din antichitatea romana: lupoaica si vulturul cu aripile desfacute. Marii conducatori ai republicii de pe Tibru – Lucius Sergius Catilina, Cneus Pompeius Magnus, Iulius Caesar s.a. au folosit vulturul drept simbol in cariera lor politica si militara. Caesar, de exemplu, avea ca insemn un vultur de aur pe fond rosu.
    Acesta a fost preluat de nepotul sau, Octavian August, si mai tarziu de Constantin cel Mare. Odata cu divizarea imperiului in Imperiul Roman de Rasarit si cel de Apus, in 395, vulturul a devenit bicefal, ceea ce a insemnat ca la ora aceea existau doua state romane, unul cu capitala la Roma, celalalt la Constantinopol. La circa opt decenii dupa aceasta, Imperiul de Apus a fost desfiintat de cuceritorii barbari, pierzandu-si toate traditiile antichitatii, printre care si simbolul-vultur. In vremea aceasta, Imperiul Bizantin a continuat sa supravietuiasca inca zece secole, odata cu el rezistand si insemnele puterii romane.
    Stindardul bizantin a fost stabilit de marele imparat Justinian (se pare, de origine ilira, 527-562), care vedea in vulturul bicefal simbolul perechii imperiale. Mai tarziu, in decursul mai multor secole, prin incuscriri repetate, imparatii bizantini au cedat unor familii de rang nobiliar si acest insemn. Asa se face ca o serie de familii aristocrate din principatele ortodoxe mai apropiate sau mai indepartate (romanesti, bulgare, germane, rusesti, sarbe, grecesti, albaneze etc.) au putut beneficia de acest simbol bizantin si l-au utilizat in propriul folos.
    Asa se explica utilizarea lui intr-o serie de tari care s-au impartasit din mostenirea culturala a Bizantului. Printre acestea se afla si Biserica Ortodoxa, care se considera mostenitoarea de drept a Bizantului si a beneficiat din plin de traditia bizantina. Steagul bizantin este pastrat azi intr-o serie de manastiri de la muntele Sfant (Athos), din Grecia, in forma sa originala: vulturul negru cu doua capete pe un fond auriu.

    Unul dintre reprezentantii cei mai cunoscuti ai aristocratiei albaneze din secolul 14 a fost printul Andrea II Muzaka. Cu sprijinul altei familii nobiliare, Balsha, si a aliatilor sai Arianitii si Matrenga, Andrea Muzaka a invins in anul 1379, aproape de Kostur, armata regelui sarb Vukasin, care ocupase Kosova si Macedonia occidentala.
    Dupa aceasta victorie decisiva, imparatul bizantin Ioan V Paleologul i-a confirmat lui Andrea Muzaka titlul de despot, daruindu-i cu acelasi prilej si stema imperiala bizantina, respectiv vulturul negru bicefal, cu o stea la mijloc, pe un fond auriu. Acest simbol l-a inlocuit pe cel de pana atunci al familiei Muzaka, care reprezenta un izvor ce se despartea in doua suvoaie, cu o faclie in mijloc.
    In traditia familiei Muzaka, aceasta schimbare de simboluri este „tradusa” astfel: „Trebuie sa stiti ca inca din vechime stema familiei noastre a fost un izvor care se scurgea prin doua fire de apa… Apoi s-a adoptat vulturul cu doua capete incoronare, cu o stea la mijloc”. (Gjon Muzaka. Memorie. Tirana 1996). Si inca ceva. In bazilica mare Francavila (Otranto, Italia) pe un epitaf gravat pe placa mortuara a despotului Gjon Muzaka scrie: „Atotputernicul Iisus sa-l ierte pe Gjon Muzaka, fiul lui Gjin Despoti, stapan al Muzeqeii si al Epirului, care din orasul Bizantului a mostenit vulturul bicefal pe care si l-a pus pe steag”.

    Astazi albanezii stiu ca steagul lor national este steagul lui Skanderbeg, fara a-i cunoaste de fapt originea. De fapt, nu se stie nici azi cu exactitate cand a folosit Skanderbeg simbolul vulturului bicefal ca steag al principatului sau. Se stie doar ca a luat acest simbol de la familia princiara Muzaka, schimband astfel stema pe care o mostenise de la tatal sau, Gjon.
    Acesta folosea ca insemn heraldic silueta unui print, cu par lung si invesmantat in toga. Vulturul bicefal a fost utilizat ca simbol statal si de catre Arianiti, Cernoievici din Zeta, Lek Dukagjini s.a. Pentru prima oara in istorie emblema lui Gjergj Kastrioti cu vulturul bicefal a aparut in anul 1451. Ea a fost amintita intr-un inventar de daruri primite de Skanderbeg din partea lui Alfons V, regele Neapolului, cu ocazia semnarii Tratatului de la Gaeta (26 martie 1451). Acest inventar le-a fost inmanat ambasadorilor lui Skanderbeg care au semnat tratatul, episcopul Stefan de Kruja si parintele Nikola Berguci, de catre notarul-sef al lui Alfons, Arnaldo Fonoleda.
    Simbolul in discutie apare din nou intr-un catalog venetian de steme din anul 1463, cand Gjon Kastrioti, fiul lui Skanderbeg, a primit titlul de „Nobil al Republicii”. Acelasi simbol este incrustat pe mormantul monumental al lui Kostandin Kastrioti, ridicat in anul 1500 de catre bunica lui, Donika, la biserica Sfanta Maria a Ingerilor din Napoli. Ca si pe steag, Skanderbeg a utilizat vulturul bicefal cu aripile stranse si o stea cu sase colturi deasupra si pe marele sigiliu, folosit pentru documentele oficiale. Dupa moartea eroului, la 17 ianuarie 1468, familia Kastrioti nu numai ca si-a pastrat simbolul, dar l-au si folosit ca stema in propria heraldica.

    Conform cronicarului Barleti, in timpul campaniei in Puglia, prin care l-a sprijinit pe regele Neapolului, calaretii lui Skanderbeg arborau niste mini-drapele rosii cu vulturul bicefal negru. Oricum, in folclorul arbares{albanezii din Italia}, acest insemn apare la urmasii familiei Kastrioti.
    Intre anii 1880-1895, Zef Skiroi (scriitor arbares, 1865-1927) si mai tarziu Anselmio Sorecchio, tipareste aceasta stema, ca drapel al albanezilor, intr-o publicatie lunara arbaresa. Acelasi simbol este tiparit si pe publicatia lui Faik Konica „Albania”, care aparea in anul 1900 la Bruxelles. „In septembrie 1909, declara in Amintirile sale Eqrem bej Vlora, impreuna cu populatia orasului (Vlora, M.D.) am organizat la mine acasa un spectacol cu drama Pirrua, de Mihal Gramono (…) Cand am ridicat pentru prima data steagul albanez (…) In vremea rascoalei muntenilor catolici din 1911, la Cetinje au ajuns voluntari arbaresi care sa lupte alaturi de rasculati, pentru prima oara s-a arborat steagul national…” .
    La 28 noiembrie 1912, cel mai important insemn al noului stat, drapelul national, a fost uitat. Mai mult decat atat, majoritatea nici nu stiau cum arata, nu-l vazuse aproape nimeni si nimeni nu-l avea acasa.
    Intemeietorii noului stat se trezira „descoperiti” si se privira lung unul pe altul. Conform aceluiasi Eqrem bej Vlora, „…atunci a luat cuvantul Hydai Efendi, care a spus ca in dormitorul lui Eqrem bej se afla expus un steag albanez intr-o rama pictata. Si a intrebat daca poate sa-l ia in absenta proprietarului.
    Ismail bej a raspuns ca se poate si in felul acesta steagul pe care odinioara Don Alandro Kastrioti i l-a daruit lui Eqrem bej la Paris a ajuns la Ismail Qemali. Acesta i l-a inmanat lui Murat bej Toptani cu ordinul sa-l arboreze sub balcon. Mii de oameni s-au adunat in fata cladirii, strigand cu entuziasm „Traiasca, traiasca!”. O saptamana mai tarziu, Murat bej Toptani si Hydai Efendi au mers la Ismail Qemali si au luat steagul, dupa ce dna Marigo Pozio, o mare patrioata democrata, a cusut un nou drapel”.
    Drapelul ridicat la Vlora in ziua de 28 noiembrie 1912, care a incununat declararea independentei Albaniei era steagul Kastriotilor, pastrat de familia eroului de-a lungul a mai multe generatii, adus apoi in Albania de Eqrem bej Vlora, varul lui Ismail Qemali.
    Acesta este si drapelul oficial al Albaniei actuale

  9. Alin
    Noiembrie 28, 2009 la 8:01 pm

    Provincia Socialistă Autonomă Kosovo

    Socijalistička Autonomna Pokrajina Kosovo
    Социјалистичка Аутономна Покрајина Косово
    Krahina Socialiste Autonome e Kosovës
    Provincia Socialistă Autonomă Kosovo
    O Provincie Socialistă Autonomă a R.S. Serbia,
    şi o republică în cadrul R.S.F. Iugoslavia

    1974 – 1990 →

    Istoria recenta a provinciei Kosovo

    Provincia Socialistă Autonomă Kosovo a fost una din cele două regiuni socialiste autonome a Republicii Socialiste Serbia şi a făcut parte din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia din 1974 până în 1990. Regiunea a fost precursoarea provinciei actuale Kosovo.
    Istorie
    Provincia Autonomă Kosovo şi Metohia a căpătat autonomie şi autoguvernare sporite în cadrul Serbiei şi Iugoslaviei în anii 1970, iar numele său a fost oficial schimbat în 1974 în Provincia Socialistă Autonomă Kosovo (partea „şi Metohia” a fost eliminată, deoarece nu a fost folosită de albanezii din Kosovo, iar „Socialistă” pentru a arăta ideologia socialistă a Iugoslaviei) de constituţiile R.S.F. Iugoslavia şi R.S. Serbia, când P.S.A. Kosovo a adopat propria constituţie.
    Provincia Kosovo a obţinut pentru politicienii săi cele mai înalte funcţii, mai ales preşedinţia şi conducerea guvernului, şi a câştigat un loc în preşedinţia federaţiei iugoslave (inclusiv puterea de a vota împotrivă la nivel federal), care este echivalată cu statele din R. S. Serbia.

    Albanezii au cerut recunoaştere provinciei Kosovo ca republică separată de Serbia în cadrul federaţiei (minoritatea extremă cerând un Kosovo independent), iar după moartea lui Iosif Broz Tito în 1980, cererile au fost reînnoite.
    În martie 1981 studenţi albanezi au protestat cerând independenţa provinciei. Ulterior, situaţia s-a escaladat rapid cu violenţe extreme în întreaga provincie, în 6 mari oraşe din Kosovo, şi a inclus peste 20000 albanezi disidenţi.[necesită citare] Autorităţile iugoslave au urmărit cu asprime şi inclusiv tensiunile civile. Exodul nealbanezilor a sporit, iar tensiunile dintre albanezi şi nealbanezi au sporit, prin atacuri violente în special împotriva autorităţilor iugoslave.

    Slobodan Miloşevici a devenit liderul sârbilor comunişti în 1986, şi apoi a preluat controlul asupra provinciilor Kosovo şi Voivodina. Acest lucru poate fi observat mai ales în 1987 prin ruptura din Kosovo, care a dus la imposibilitatea de pace dintre albanezi şi Iugoslavia.[necesită citare] La 28 iunie 1989, Miloşevici a condus o sărbătoare în masă cu sute de mii (aproape un milion) de sârbi în Gazimestan, prilejuită de împlinirea a 600 de ani de la bătălia de pe „Câmpul mierlei” (Kosovo polie) din luptele împotriva otomanilor.
    Discursul de la Gazimestan, care a marcat începutul său politic, a reprezentat o parte importantă a evenimentelor care au contribuit la continuarea crizei din Kosovo. Mişcarea naţionalistă sârbă a reprezentat de asemenea un factor pentru Războaiele Iugoslave.

    În 1989, Miloşevici a anulat autonomia provinciei Kosovo, întorcându-o la statutul din 1971 de Provincia Autonomă Kosovo şi Metohia. Parlamentul din Kosovo a ratificat decizia la 28 septembrie 1990.

    În 2008 Kosovo a declarat independenţa faţă de Serbia. La 10 octombrie 2008, 52 din 192 de state membre a Naţiunilor Unite au recunoscut oficial Republica Kosovo. Serbia consideră Kosovo ca parte a teritoriului său suveran.

    Demografia provinciei Kosovo
    Conform recensământului din 1991 (singurul recensământ realizat în timpul Provinciei Socialiste Autonome Kosovo), provincia avea o populaţie de 1.584.441 de locuitori, procentele comunităţilor etnice fiind:

    1,226,736 de albanezi (77.4%)
    236,526 de sârbi (14.9%)
    58,562 de musulmani (3.7%)
    34,126 de romi (2.2%)
    12,513 de turci (0.8%)
    8,717 de croaţi (0.6%)
    2,676 iugoslavi (0.2%)
    4,584 alte naţionalităţi (0.2%)

    Politici
    Unicul partid politic în provincie a fost Liga Comuniştilor din Kosovo, care a făcut parte din Liga Comuniştilor din Serbia şi o parte din Liga Comuniştilor din Iugoslavia.

    Constituţia din Provincia Socialistă Autonomă Kosovo a fost cel mai mare act juridic al provinciei.

    Şefi de instituţii
    Prim-miniştrii
    Preşedinte al Consiliului Executiv al Comitetului Popular din Provincia Socialistă Autonome Kosovo:

    Fadil Hoxha, 1945 – 1953
    Preşedinţii ai Consiliului Executiv din Provincia Socialistă Autonomă din Kosovo:

    Fadil Hoxha, 1953 – 1963
    Ali Shukri, 1963 – mai 1967
    Ilija Vakić, Mai 1967 – mai 1974
    Bogoljub Nedeljković, mai 1974 – mai 1978
    Bahri Oruçi, Mai 1978 – mai 1980
    Riza Sapindžija, mai 1980 – mai 1982
    Imer Pula, Mai 1982 – 5 mai 1984
    Ljubomir Neo Borković, 5 mai 1984 – mai 1986
    Namzi Mustafa, mai 1986 – 1987
    Kaqusha Jashari, 1987 – mai 1989
    Nikolla Shkreli, mai 1989 – 1989
    Daut Jashanica, 1989
    Jusuf Zejnullahu, 4 decembrie 1989 – 5 iulie 1990
    [modifică] Preşedinţi
    Preşedinte al Comitetului de Eliberare Populară a Provinciei Socialiste Autonomă Kosovo:

    Mehmed Hoxha, 1 ianuarie 1944 – 11 iulie 1945
    Preşedinţii ai Adunării Provinciei Socialiste Autonome Kosovo:

    Fadil Hoxha, 11 iulie 1945 – 20 februarie 1953; 24 iunie 1967 – 7 mai 1969
    Ismet Saqiri, 20 februarie 1953 – 12 decembrie 1953
    Đorđije Pajković, 12 decembrie 1953 – 5 mai 1956
    Pavle Jovićević, 5 mai 1956 – 4 aprilie 1960
    Dusan Mugoša, 4 aprilie 1960 – 18 iunie 1963
    Stanoje Akšić, 18 iunie 1963 – 24 iunie 1967
    Ilaz Kurteshi, 7 mai 1969 – mai 1974
    Preşedinţii Preşedinţiei Provinciei Socialiste Autonome Kosovo:

    Xhavit Nimani, martie 1974 – 1981
    Ali Shukriu, august 1981 – 1982
    Kolë Shiroka, 1982 – mai 1983
    Shefqet Nebih Gashi, mai 1983 – mai 1985
    Branislav Skembarević, mai 1985 – mai 1986
    Bajram Selani, mai 1986 – mai 1988
    Remzi Kolgeci, mai 1988 – 5 aprilie 1989
    Hysen Kajdomçaj, 27 iunie 1989 – 11 aprilie 1990

  10. Alin
    Ianuarie 9, 2010 la 3:35 pm
  11. Alin
    Ianuarie 9, 2010 la 3:39 pm

    Mai puri decât romanii, roxalanii,
    Mai întelepti decât elinii la un loc,
    Demni ca în Kosovo, dardanii
    Stam si azi pe-acest pamânt noi, dacii

    • albaniaperomaneste
      Ianuarie 9, 2010 la 6:06 pm

      Foarte frumos imnul!!! Si imi place ca dacii si dardanii au fost cei mai demni oameni pe aceste pamanturi!

  12. Cornel
    Mai 3, 2010 la 10:10 am

    Detalii interesante. In istoria Romaniei se gasesc putine detalii legate de situatia Albaniei la 1877-1878. Razboiul de Independenta e predat putin gresit la noi, trebuie revizuit complet si prezentat ca un tot unitar, la nivel european .

  13. Vladislav
    Septembrie 10, 2015 la 3:24 am

    Kosovo este pământ Sârbesc și Ortodox, Afară musulmanii!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: